(DE)generaţia mea

În doi ani piaţa media din Moldova a explodat. În lipsă de jurnalişti experimentaţi care să facă faţă cerinţelor, angajatorii au instruit tinerii abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor.

Din acest experiment au ieşit jurnalişti foarte buni şi puţini (dar nu am să vorbesc despre ei, rezultatul muncii lor vorbeşte de la sine) şi jurnalişti care au umplut golurile şi cu un mic efort s-au aranjat la un loc călduţ.

Şi iată de aici începe istoria jurnaliştilor care mimează o activitate şi contribuie la „calitatea” jurnalismului de senzaţie ieftină.

Extrem de şocant, exclusiv, vezi foto/video despre, cu…, sunt titluri de materiale semnate tot mai des de jurnaliştii din (DE)generaţia mea, care îşi caută punctul de sprijin în texte ieftine, ce „sparg” gura târgului, cel puţin aşa cred ei!

Aere de vedetă, două, trei fraze de serviciu, plini de sine, un statut dobândit cu „mari” eforturi, un salariu în limita necesităţilor şi gata. Oare aceşti oameni au auzit de auto-cenzură, de respect de sine sau au citit vreo carte, măcar pentru a bifa ceva în lista lor de reuşite?

Am observat tot mai des acest ton de miştocăreală în materialele lor – chiar daca nu aduce audienţă, devine sursă de referinţă pentru alţii care promovează din inerţie aceste prostii.

Şi ca orice generaţie tânără, şovinistă şi rebelă nu recunoaşte nici o lecţie de viaţă şi continuă să calce pe aceleaşi greble, continuă să se împiedice de aceleaşi combinaţii de cuvinte, care zeci de ani în urmă erau motivul degenerării instituţiilor mass-media din ţările europene.

Dar de aceasta suntem moldoveni. Este prea umilitor şi mult sub nivelul nostru să învăţăm din greşelile altora. Trebuie neapărat să spargem gardurile şi pereţii cu fruntea, ca să ajungă peste un timp şi la noi că am ales un drum greşit.

Păcat că această evoluţie în presa din Republica Moldova nu s-a răsfrânt şi asupra conţinutului editorial, păcat că s-a inversat rolul geniilor cu cel al nulităţilor, iar manangerii la un moment dat au înţeles că le iese mai ieftin să sacrifice carne de tun, pentru bani mai puţini, decât să lucreze cu adevăraţi profesionişti. În plus, cei tineri nu prea au coloană vertebrală şi uşor se lasă modelaţi, sunt fideli şi nu pun multe întrebări, o schemă aproape perfectă pentru a justifica banii şi politica editorială.

Uneori îmi este ruşine de lipsa bunului simţ, ceva esenţial în această profesie. Am observat că lipsa de solidaritate între jurnalişti şi eterna păruială publică pentru doi vizitatori în cruce a devenit etalonul profesionalismului.

Tovarăşi, pentru o secundă reveniţi cu picioarele pe pământ. Sunteţi în secolul XXI, iar multitudinea surselor de informaţie va oferi posibilitatea consumatorului să aleagă de unde să se informeze şi atunci pe primul loc vor fi instituţiile care vor pune accent pe calitate. Atunci vom reveni la acest articol.

Acum cu mâna pe creier vreau să  îi rog pe cei din (DE)generaţia mea să se gândească dacă peste câţiva ani vor avea curajul să recunoască în materialele lor că au fost cauza  falimentului profesional al profesiei de jurnalist.

Superficialitatea este boala şi blestemul tinerei generaţii de jurnalişti şi ca orice boală se tratează, dar suntem prea mândri să ne tratăm de incultură. Mai bine să continuăm să credem în propriile pseudo-talente şi să sperăm că nu se va găsi nimeni să ne repete în fiecare dimineaţă că suntem  proşti!

Un vis de iarnă!

Aseară a nins şi azi e acelaşi timp apocaliptic, iar tipele de la TV care prezintă meteo şi au o figura de modele din vestitele case de modă mă preântâmpină că şi mâine va ninge pe tot teritoriul ţării, mai mult în regiunea de nord.

Butonez dezamăgit, televizorul imens de pe perete arată aceleaşi filme care erau difuzate şi cu zeci de ani în urmă, când eram copii şi ne strângeam cuminţi lângă sobă, în casă mirosea a brad şi a portocale, erau sărbătorile de iarnă, era vacanţă.

Cobor agale scările şi cu ochii închişi ca un reflex matinal ajung la bucătărie şi visez la o cafea dulce şi tare, după câteva minute de somn pe scaun simt deja aroma fină de cafea şi încerc să îmi impun creierul să îşi amintească unde am pus zahărul.

Astăzi am ales din garderobă cele mai comode haine, o pereche de pantaloni din bumbac, o cămaşă violetă, şosetele albe. Ceaşca de cafea îmi încălzeşte mâinile, pe canapea stă ghem o plapumă sură în carouri pe care mereu o uit prin casă pe undeva, e moale şi mereu imită formele corpului meu.

Mă ghemuiesc în canapeaua din mijlocul camerei şi mă impun să mă trezesc, butonez în continuare, pe unde concerte, pe unde filme, tot felul de emisiuni bizare. Perdelele filtrează razele solare care încearcă să îmi irite retină, apropo……iarăşi am uitat pe unde îmi sunt ochelarii, dar îmi este prea bine şi prea lene să mă scol să îi caut.

E linişte, atât de linişte în casa mea, doar televizorul bruiază tăcerea şi bradul care îşi schimbă luminiţele îmi dă o senzaţie stranie de deja vu. Tot felul de globuri şi jucării care atârnă pe ace şi în care se reflectă culorile iernii. Închid visător ochii şi îmi amintesc de sărbătorile de iarnă, atunci când eram copii, atunci când era atât de greu de trăit doar din salariul tatălui meu, cadourile pe care le aşteptam de la un moş care venea când dormeam, acea sinceritate săracă care mă făcea fericit.

Dar copilăria trece, sărbătorile rămân. Mă gândesc ce am să fac azi, telefonul mobil stă pe undeva pe la bucatărie deconectat, doar sunt în concediu şi nimeni şi nimic nu mă poate trezi din această dulce zi de lene şi plăcere de sâmbătă dimineaţa, în ajun de anul nou. Mă motivez rapid şi încep să îmi împăturesc hainele din dulapuri, încerc să găsesc prin lucrurile din sertare ceva din viaţa trecută, găsesc poze vechi şi cadouri din anii precedenţi, o carte de Petre Popescu, un ceas care nu mai merge demult şi o pereche de ochelari stricaţi. Câte amintiri poartă aceste lucruri inutile, pe care nu am putere să le arunc.

E deja ora trei şi mişun prin casă ca un nebun, de dimineaţa îmi face din ochi căminul din salon, care de atâta timp nu a văzut foc. Îmi pun o scurtă şi trag o fugă prin zăpada de afară după lemne, după 20 de minute de chinuri şi nervi reuşesc să aprind focul, lemnele ard cu o pară roşietică, miroase a foc, stau rezemat de scaun şi ascult cum trosnesc lemnele, cât de dor îmi era de acest sunet. Cotrobăiesc prin barul de la bucătărie şi găsesc o sticlă de coniac pe care tata mi-a făcuto cadou de paşte. Îmi torn un păhar plin cu vârf şi mă aşez lângă foc, acolo unde timpul nu se măsoară în minute sau ore, unde nu există nimeni în afară de mine, sorbesc din băutură, păharul e aproape pe jumătate plin.

Tresar de la sunetul soneriei de la uşă, mă pornesc pe lângă canapea, trec pe lângă brad, şi cobor pe scări… La uşă eşti tu, miroşi gustos a mere şi zăpadă, gropiţele tale din obraji sunt colorate de gerul de afară, buzele sunt ascunse după fularul tău alb, parcă ai cristale de fulgi în ochii tăi căprui, radiezi de fericire şi îmi sari brusc la gât. Te aşez cuminte pe scaun şi aduc sacoşele, unde sunt cadouri, învelite în hărtii prea colorate. Azi iar ai venit mai târziu de la lucru.

E deja noapte afară, fulgii nu contenesc să spargă văzduhul, cadourile sunt sub brad, tu dormi ghemuită pe canapea cu telecomanda în mână. În casă miroase a zăpadă şi a mere… e iarnă…şi undeva la televizor se aude un cântec demult uitat!

M-am născut dimineaţa

M-am născut dimineaţa, când sunetele sânt la odihnă, când sclipirea luminei este beată de răsărit.

De la 5 până la 7 mai am 2 ore libere când înecat în fumul de ţigară pot să gândesc lucid la balconul apartamentului meu.

Printre umbrele felinarelor de pe stradă văd silueta ta, atât de graţioasă şi sexuală, atât de gingaşă şi firavă, cu picioarele lungi şi zâmbetul schiţat în adâncul feţei. Printre zecile de femei pe care le ştiu, eşti unica care are un zâmbet atât de fermăcător, ca şi atunci când te gâdel şi râzi de plăcere, când mă înec  în gropiţele tale din obraji.

Nu dorm, eşti un deja vu pe care l-am văzut în sute de vise şi mi l-am închipuit în zeci de istorii inventate înainte de somn. Eşti ca o cafea tare după o beţie singuratică, iar buzele tale duc contul minutelor în care nu au fost sărutate.

Printre iluziile vieţii cotidiene eşti o oază de realitate, care prin farmecul său te face să îţi fie sete în deşertul uscat, lipsit de sentimente, de ochii tăi căprui!

Eşti ca parfumul de flori, atunci  când îţi recapeţi mirosul, eşti ca un curcbeu aşteptat de copiii mofturoşi, eşti zahărul din cafeaua tare, eşti ca o lanternă în zile de furtună.

În această dimineaţă eşti motivul pentru care mai trăiesc, în această dimineaţă eşti gustul meu care mă mai face să mănânc, în această dimineaţă eşti elixirul zâmbetului meu, aici, acum, exist, datorită ţie.

Acum înțeleg

De multe ori m-am întrebat dacă oamenii bogați iubesc la fel ca  și cei săraci, dacă cei bogați suferă, învață,îndură, trăiesc aceleași stări ca și cei săraci? Și după multe căutări și experiențe am ințeles că există prăpastia dintre aceste două lumi atât de asemănătoare și paradoxal atât de diferite.

Azi nu mai este vremea romanticilor săraci, în aceste perioade de criză, deși azi, nici nu mai știi ce vreme este!

Dar când oamenii rămân fără bani și când rămân fără tot ce au avut ieri, treptat înțeleg adevărata valoare a lucrurilor care până acum păreau atât de simple.

Acum înțeleg cât de frumoase sunt visele, cât de bizare și interesante, când mâine o să ai cui să le povestești, altfel sunt niște frânturi care durează doar câteva secunde și se pierd…

Acum înțeleg de ce somnul îndelungat provoacă somnolență, iar patul și perna îți fură energia, înțeleg ce înseamnă să nu ai chef nici măcar să mănânci.

Acum înțeleg de ce televizorul este o prostie manipulatoare și cum poți să îți ucizi ziua butonând. Nimic nou sub soare, șabloane. Același ritm, aceleași politici, totul e la fel ca și ieri și la fel cum va fi și mâine și poimâne.

Acum înțeleg valoarea unei strângeri de mână și ce înseamnă să bați cu pumnul în masă.

Acum înțeleg adevăratul gust a tot ce mâncăm și bem noi oamenii, dar mai ales redescopăr mirosurile.

Acum înțeleg ca niciodată ce înseamnă adevarații prieteni și adevărații dușmani, primii nu te vor lăsa nici până în ultimul moment, indiferent cine ești, unde lucrezi și ce faci de sărbători. Dușmanii adevărați îți vor întinde mai des mâna și nu vei putea să te îndoiești nici măcar o clipă în sinceritatea vorbelor și faptelor lor.

Acum înțeleg ce înseamnă dragoste, când fără să ai motive rămâi cu cel care iți este drag, zâmbetul căruia acum în clipe grele nu are preț. E atunci când pui capul în jos, dar știi că va fi cineva când îl vei ridica. Acum când te întorci și pleci știi că mâine cineva te va aștepta să te întorci acolo de unde ai plecat.

Când e cel mai greu, oamenii rămân față în față cu gândurile sale, atunci e timpul să vezi ce ai în cap. Atunci e timpul să înveți să prețuiești micile detalii, să înveți să savurezi din toate. E timpul în care speri și crezi în cei mai apropiați, e timpul când iubești și te întrebi  tot mai desc de ce ești iubit.

Acum înțeleg aceste lucruri, acum e  și timpul meu să îmi reamintesc de ele…

Atunci când îmi leg șireturile

E un fenomen în viața mea de la o vreme, pierd momentele importante pentru mine…atunci îmi leg șireturile. Fără să vreau sau să pot controla, lumea e entuziasmată și emoționată în jurul meu, eu….eu îmi leg șireturile.

Am impresia de la o vreme că sunt în stop cadru, totul se mișcă, evoluează, doar eu sunt ocupat de lucruri mărunte la care lumea e indiferentă, tot încerc să scotocesc în detaliile care pe nimeni nu le interesează. Am început să las fumatul, e greu dar realizabil, nu…nu e promisiune electorală și nici măcar moft, simt că dacă nu o fac de bună voie, voi fi nevoit în curând.

Tot mai des îmi aduc aminte de o teorie pe care am găsit-o cu prietenii la o bere, TEORIA MANECHENULUI.

Poate peste o zi sau peste o lună, poate peste un an sau peste ceva timp voi avea ce vreau, sunt sigur că voi avea ceea ce nu am acum. Dar atunci și mansarda mea va fi goală și volanul de la mașină mă va privi în ochi, devin din ce în ce mai sigur că voi împărtăși bucuriile și nevoile singur, așa cum a fost până acum. În pauză îmi voi lega șireturile.

Pe o alee undeva, într-un magazin de lux, patronul a cumpărat un manechen nou, zi de zi treceau oamenii pe alături, îl măsurau cu ochii, apreciau hainele de pe el, era parte dintr-o vitrină de lux. Cineva intra, întreba sau cumpăra hainele. Sezoane la rând a stat la soare, mii de priviri a strâns. A schimbat haine, poziții, vitrine. Dar până la urmă e doar un manechen. A rămas să zacă undeva aruncat în depozit.

De mâine am să îmi calc cămășile, am să le așez cu drag pe umerar, am să fac curat în casă, am să îmi fac și ordine în cap, am să mă așez într-un genunchi, am să îmi strâng șireturile și am să ies din casă, ca să privesc în vitrinile magazinelor manecheni ca mine, singura difernță că ei sunt din plastic.

Zilele astea am înțeles că trebuie să plec din țara asta, m-am convins a câta oară, că nimeni și nimic aici nu mă ține.

Ghetele mele stau lângă ușă, sunt pregătite să plece, rămâne doar eu să mă încalț, să îmi leg șireturile și să plec. Oricum e seară și nici chef nu am. Mâine dimineața va fi o altă zi. Ziua în care șireturile mele vor fi legate.

Single in the rain

E seară și luminile încep să invadeze orașul, se îneacă totul în raze și umbre.

De câteva zile ploaia bântuie orașul. Plouă la lucru, acasă, la cafea. Totul se transformă în ploaie în jurul tău. Ceasul e trecut de ora 23 și plouă liniștit chiar și picăturile de  ploaie așteaptă dimineața. Mergi agale pe aleea de caștani înfloriți, e vânt și petale de flori parfumate iți cad în păr. Vântul se joacă cu buclele tale așezate haotic. Mergi prin ploaie și depeni amintiri, oameni, locuri. Fusta ta alba cu buline negre îți este cel mai aproape de suflet, ești udă până la ultimul fir de ață, pantofii îi ții în mână, te dor picioarele azi. Ești prea obosită, ai niște stări pe care nu poți să ți le explici și nu ai cui să le explici, i-ai spune ploii, dar ea știe și așa prea multe. Pășești prin apa de pe trotuare, mâinele tale  miros a parfum și a prospețimea ploii, vesta de pe umeri devine tot mai grea, simți cum pe spinare se preling picături de apă, îți este tot mai frig. Plouă peste buzele tale, îți ascunzi mâinile în buzunar. Ajungi la mașină, te urci absentă la volan, pornești mecanic muzica, unde piesele tale preferate trec neauzite. Străbați orașul…mergi spre nicăieri, nu te întorci de nicăieri și nici măcar nu pleci undeva.

Te oprești la semafor, ațintită la lumina roșie…Afară mai plouă, scoți mâna pe fereastră și aerul rece îți suflă în față…

Afară plouă, fereastra de la cameră e deschisă, miroase a frunze, a flori, a parfumul cearșafurilor desenate cu flori verzi. E cald și comod în pat. Te uiți cu jale la dulapul cu haine…A, azi e duminică, azi nu lucrezi, îți ascunzi gropițele din obraji în pernă.

Undeva la bucătărie miroase a cafea…e dimineață, din nou ai visat urât,

zâmbești. Afară încă mai plouă!

Frânturi din Ploaie!

Aseară a plouat și azi va ploua și mâine tot, poate și toată săptămâna, nu-s prea optimiști meteorologii. Azi patul meu comod și cald va fi un loc de exil, azi nu am telefon mobil și nici internet și prea puțin contează ce se întâmplă în jurul meu.

E una din acele zile când viața încetinește și doar ploaia dictează regulile ei, ea ne face agenda!

În casă mea, undeva departe de centrul orașului de îmbulzeală și griji cotidiene, miroase gustos a cafea proaspăt făcută, îmi înhaț ceașca și ies la balcon să admir, să inspir și să simt pe buze gustul ploii.

Totul se începe de la vânt, haotic, frunzele, florile, praful se dezlănțuie într-un dans atât de cunoscut, atât de romantic.

Ea vine pe neașteptat, gonită de nori și puțin îi pasă dacă suntem acasă, la lucru, pe stradă.

Într-un ritm melodios picăturile de apă se sparg de asfalt, de tot decorul urban, nu există loc unde ea nu o sa ajungă.

EA merge undeva în tramvai și privește pierdută în ploaie, încercând să îi găsească începutul. EL își răsuflecă blugii și pășește energic cu ghetele sale prin bălțile de apă, fără gânduri, fără griji, ascultă și dansează în ritm cu picăturile de apă. EA privește prin fereastră, îngândurată și calmă, uneori zâmbește, nimeni nu o vede și nici nu o cunoaște.

Atâția oameni, în diferite ipostaze și doar EA care îi cunoaște pe toți.

Îmi aduc scaunul mai aproape de ușa balconului și cu greu îmi mut măsuța din sufragerie, pe care de ieri au mai rămas niște foi, creioane, stilouri. Citesc frânturi de text ce le-am scris la lumina lampei în sunetul ploii, aseară:

“Nu poți să descrii ploaia, nu îți ajung nici cuvinte și nici imaginație, ea este un catalizator de stări. De fiecare dată când plouă afară, mințile noastre devin mai lucide, parcă cineva răscolește în sufletul nostru, ca să regăsim stările pierdute în nervii de la lucru, în rutina cotidiană, agățate de un NU pe buzele unei iubiri mai vechi, uitate într-un sertar de la birou, pierdute în tramvai, în vis sau aievea. Cutia de viteze a organismului nostru se defectează, stările se schimbă haotic şi brusc, se amestecă mirosuri, amintiri, fragmente din alte zile, ani! E ziua când mă alint cu un film bun, cu o carte uitată de mult pe polița din bibliotecă. Când plouă, mereu îmi amintesc de dulceața de căpșune pe care o ascund prin frigider și de torta cu frișcă și mere din vitrina magazinului de la colț. De cămășile mele iubite pe care le schimb dintr-un dulap în altulF….  

Impăturesc foaia și o pun alături de altele care își așteaptă rândul lor, când voi avea chef să le recitesc, îmi ascund degetele în mânecile pijamalei mele reiate și dispar cu tot cu gânduri… adorm la masă.

Afară plouă, fereastra e deschisă…picăturile bat la geamul meu, ploaia îşi începe concertul…sala e plină.

Fulgerul luminează cerul înnourat…oamenii merg pe stradă prin ploaie, sunt pe scenă ei, joacă piesa ei, sunt actori, umbre, decor…

Oraşul e pustiu…după fereastră oamenii iubesc, urăsc, se nasc, mor, pleacă, vin, așteaptă, trăiesc, dorm…dorm!

Bordeaux, mai 2009!

Scrisoare părinților mei…

De obicei primăvara îmi infloresc dorurile din piept, mă gâdilă frumos la conștiință și aștept cu nerăbdare de fiecare dată să simt că trăiesc.

Zilele astea stând în tihnă acasă, mă gândeam cum trecem adesea pe lângă lucruri importante și nu atragem atenția la micile detalii din viața noastră! Într-o zi ne vom reproșa aceste mici detalii!!!

Am revenit după ceva timp acasă, mă așteptau toți cu nerăbdare, mă așteptau pe mine, fiul, fratele, nepotul lor. Asta sunt pentru ei, nu contează dacă sunt bogat sau sărac, unde lucrez și cine îmi sunt prietenii.

Încă de la poartă mirosea gustos a pască, pășeam neîncrezut, ce am să  le spun???

În casă, toate lucrurile la locul lor, nimic nu s-a schimbat, doar părinții au prins flori în păr, au devenit mai bătrâni! Totul atât de comod, atât de aproape de suflet. Orice lucru e plin de amintiri, orice în această casă are o istorie, păreții respiră a dor!

Aici nu sunt zâmbete false, aici nu există loc de ură, în orice timp, la orice oră ești așteptat!

În dulap hainele mele strânse păturele, proaspăt spălate mă așteaptă, chiar dacă nu le port, trebuie să fie pregătite, dar dacă am să vin și nu o să am ce purta?

Pe rafturi poze de familie, diplome de cândva de la școală, de care am și uitat.

Visez cu ochii deschiși.

De aceste praguri mi-am ros genunchii și coatele, pe acești copaci m-am cățărat după cireșe!

Aici noaptea pe cer sunt mai multe stele, aici simt cum respir!!

Îmi aștern patul, perna, plapuma…toate au același miros pe care îl aveau cu ani în urmă, mă învelesc și adorm imediat. Aici nu e loc de insomnii, cafea și țigări, aici, la mine acasă nici nu ai timp să te gândești la ele.

Și undeva în orice colț de Moldovă cineva gândește la fel, iar mâine când vom pleca  de acasă, istoria noastră va începe de la început. Toți ca unul,

Nu răspundem la sunetele oamenilor dragi, ni se pare că atunci suntem prea ocupați sau nervoși pentru a vorbi cu ei. După, uităm să mai sunăm, suntem obosiți sau nu avem chef, iar ei așteaptă, secunde, minute, ore întregi, iar noi nu mai sunăm!

De sărbători uităm să spunem un simplu „Te iubesc” , nu cadouri, nu bani, atenție și afecțiune!Suntem laconici atunci când nu e cazul și uituci atunci când trebuie să ținem minte!

În fiecare dimineață ne ducem la serviciu, muncim fără pauză de masă, fără concedii și zile libere. Și după un timp, într-o dimineață ne trezim cu un sentiment de vinovăție, au trecut șase luni de când nu am fost acasă, de ce? E incomod să lăsăm totul baltă, planuri, prieteni, serviciu și acasă?  Mama și acum când pune masa, mai pune 4 tacâmuri, dar dacă…Iar într-o zi, o să punem capul în jos și o să inghițim nodurile din gât când nu vom avea la cine veni, când nimeni nu ne va mai aștepta acasă!

Azi am să dorm în camera mea, mâine dimineață am să îmi fac bagajul și am să plec a câta oară, am să plec cu dorul în piept, cu impresia că mai am atâtea cuvinte de spus!

Și îmi promit că voi veni mai des, aici cineva are nevoie de mine, iar eu am nevoie de ei!

Mâine iar te vor roade pantofii!

 

Păşim pe asfaltul ud de ploaie, eşti undeva în dreapta mea, mergi pe trotuarul de vizavi, şoseaua ne desparte. E una din acele zile când sunt prea supărat, iar tu prea indiferentă, un cocktail bizar din sentimente inexplicabile. Ne despart 2 benzi, o linie de tramvai şi zeci de maşini ce ne orbesc cu luminile farurilor. E noapte, ne întoarcem de undeva, unde am venit în doi, dar am plecat separat.

Ai fost şi esti prea mândră ca să treci strada şi să mergem în doi, deşi ţi-e frică de orice sunet, mergi singură, capul sus!

După câteva staţii de tramvai, te opreşti şi îţi scoţi pantofii, păşeşti desculţ pe asfalt, prin bălţile de apă de ploaie. Pantofii cei noi ţi-au curmat pielea, au lăsat dungi violete pe picioarele tale.

Mergem în întâmpinarea ploii, care vine perete spre noi, se aude undeva la orizont, tot mai aproape…tot mai aproape. Scot sacoul sur de pe umeri şi te îmbrac ca pe o păpuşa, e cu  două mărimi mai mari, arăţi prea nostim ca să nu zâmbesc . Ce-mi pasă mie de mândria ta, dacă acuş vine ploaia şi tu iar ai să răceşti.  Te  urci în spatele meu, mâinele  ţi se încleaştă în jurul gâtului şi aşa pornim în întâmpinarea ploii, ca doi copii, în buzunare pantofii tăi noi!

Ploaia caldă de primăvară ne alintă corpurile obosite, suntem uzi până la ultimul fir de aţă, simt cum părul tău ud îmi gâdilă urechile. Nici un cuvânt, de când am ieşit de la petrecere,  ploaia vorbeşte pentru noi, am muţit.

Luminile blocului nostru par tot mai aproape, ca un miraj în pustiu, miroase a flori, ploia a răscolit polenul!

În casă, lumina ne alintă ochii, îmi caut prin sertare haine uscate. Stai pe podea, lângă canapeaua din colţ şi priveşti pe fereastră cu dor, de o oră nu am scos ambii măcar un cuvânt, părul tău blond era murdar de rimelul de pe genele tale, toată faţa îţi este în rimel, doar buzele tale mai păstrează intactă culoarea rujului. E de la ploie sau de la lacrimi, nu mai contează. Te sarut pe frunte, mai tac…şi simt cum mâinele tale încep manevra de îmbrăţişare, îţi simt răsuflarea tot mai aproape, inima îţi bate ca la un iepure, simt o lacrimă pe obrazul meu, e din ochii tăi, mă stringi ca în capcană, aud la ureche…iartă-mă…

Îţi aduc pijama şi câteva fâşii de plastur pentru picioarele tale. Plapuma din pat azi pare mai caldă şi moale ca oricând, îţi sărut palma, adormi pe pieptul meu, noapte bună.

Ascund tăcerile din piept, aştept somnul, dormi şi mâine e zi şi mâine iar te vor roade pantofii.

 

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine?

Ieri dimineaţa m-am trezit şi am făcut două cafele, una pentru mine şi una pentru tine, am facut-o automat sau intenţionat, dar am înţeles peste o fracţiune de secundă că “pentru tine” nu există, am varsat-o şi mi-am aprins o ţigară. La balcon e frig, de când cu primăvara aceasta tardivă…şi m-am întrebat, ce ar fi dacă într-o zi te-aş iubi pe tine? Chiar….cum am să fiu atunci când am să te iubesc pe tine???

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…aş da toţi banii mei pentru pantofii şi rochiile tale, doar să am o femeie frumoasă şi fericită.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…aş lăsa dracului conferinţe de presă şi evenimente importante, doar ca să beau o cafea cu tine.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine… aş da pentru tine şi cămăşile din garderobă, dacă mâine le-aş purta, aş simţi o parte din tine lângă pieptul meu.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…cu ultimile secunde de pe telefon ţi-aş asculta vocea.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…ţi-aş lăsa să îmi furi plapuma noaptea, doar să îţi fie ţie cald.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…aş avea insomnii, doar ca să mă satur să îţi privesc chipul.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…te-aş face să trăieşti orice clipă, ca ultima clipă din viaţa ta.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…aş fi motorul găştii tale, aş fi nostim, serios, supărat, fericit.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…aş simţi gustul buzelor tale, chiar şi după 2 pachete de ţigări şi 5 cafele.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…m-aş mândri cu petele de ruj de pe cămăşile mele.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…toată pasiunea mea s-ar regăsi în buzele tale.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…..ţi-aş fura ochelarii tăi, ochelarii mei am să îi las pentru tine.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine….aş păstra eşarfa ta florată la mine pe birou, o parte din tine…

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine…ai fi pe desktopul meu, ca muză, ca judecător şi dumnezeu.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine….mi-ar fi dor de tine, chiar şi atunci când îţi voi fi alaturi.

Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine… Dacă într-o zi te-aş iubi pe tine.

ŞI am înţeles după a doua ţigară că, dacă într-o zi te-aş iubi pe tine….tu ar trebui să mă iubeşti pe mine!

Şi toate aceste lucruri ar deveni realitate…