Scrisoare părinților mei…

De obicei primăvara îmi infloresc dorurile din piept, mă gâdilă frumos la conștiință și aștept cu nerăbdare de fiecare dată să simt că trăiesc.

Zilele astea stând în tihnă acasă, mă gândeam cum trecem adesea pe lângă lucruri importante și nu atragem atenția la micile detalii din viața noastră! Într-o zi ne vom reproșa aceste mici detalii!!!

Am revenit după ceva timp acasă, mă așteptau toți cu nerăbdare, mă așteptau pe mine, fiul, fratele, nepotul lor. Asta sunt pentru ei, nu contează dacă sunt bogat sau sărac, unde lucrez și cine îmi sunt prietenii.

Încă de la poartă mirosea gustos a pască, pășeam neîncrezut, ce am să  le spun???

În casă, toate lucrurile la locul lor, nimic nu s-a schimbat, doar părinții au prins flori în păr, au devenit mai bătrâni! Totul atât de comod, atât de aproape de suflet. Orice lucru e plin de amintiri, orice în această casă are o istorie, păreții respiră a dor!

Aici nu sunt zâmbete false, aici nu există loc de ură, în orice timp, la orice oră ești așteptat!

În dulap hainele mele strânse păturele, proaspăt spălate mă așteaptă, chiar dacă nu le port, trebuie să fie pregătite, dar dacă am să vin și nu o să am ce purta?

Pe rafturi poze de familie, diplome de cândva de la școală, de care am și uitat.

Visez cu ochii deschiși.

De aceste praguri mi-am ros genunchii și coatele, pe acești copaci m-am cățărat după cireșe!

Aici noaptea pe cer sunt mai multe stele, aici simt cum respir!!

Îmi aștern patul, perna, plapuma…toate au același miros pe care îl aveau cu ani în urmă, mă învelesc și adorm imediat. Aici nu e loc de insomnii, cafea și țigări, aici, la mine acasă nici nu ai timp să te gândești la ele.

Și undeva în orice colț de Moldovă cineva gândește la fel, iar mâine când vom pleca  de acasă, istoria noastră va începe de la început. Toți ca unul,

Nu răspundem la sunetele oamenilor dragi, ni se pare că atunci suntem prea ocupați sau nervoși pentru a vorbi cu ei. După, uităm să mai sunăm, suntem obosiți sau nu avem chef, iar ei așteaptă, secunde, minute, ore întregi, iar noi nu mai sunăm!

De sărbători uităm să spunem un simplu „Te iubesc” , nu cadouri, nu bani, atenție și afecțiune!Suntem laconici atunci când nu e cazul și uituci atunci când trebuie să ținem minte!

În fiecare dimineață ne ducem la serviciu, muncim fără pauză de masă, fără concedii și zile libere. Și după un timp, într-o dimineață ne trezim cu un sentiment de vinovăție, au trecut șase luni de când nu am fost acasă, de ce? E incomod să lăsăm totul baltă, planuri, prieteni, serviciu și acasă?  Mama și acum când pune masa, mai pune 4 tacâmuri, dar dacă…Iar într-o zi, o să punem capul în jos și o să inghițim nodurile din gât când nu vom avea la cine veni, când nimeni nu ne va mai aștepta acasă!

Azi am să dorm în camera mea, mâine dimineață am să îmi fac bagajul și am să plec a câta oară, am să plec cu dorul în piept, cu impresia că mai am atâtea cuvinte de spus!

Și îmi promit că voi veni mai des, aici cineva are nevoie de mine, iar eu am nevoie de ei!