Atunci când îmi leg șireturile

E un fenomen în viața mea de la o vreme, pierd momentele importante pentru mine…atunci îmi leg șireturile. Fără să vreau sau să pot controla, lumea e entuziasmată și emoționată în jurul meu, eu….eu îmi leg șireturile.

Am impresia de la o vreme că sunt în stop cadru, totul se mișcă, evoluează, doar eu sunt ocupat de lucruri mărunte la care lumea e indiferentă, tot încerc să scotocesc în detaliile care pe nimeni nu le interesează. Am început să las fumatul, e greu dar realizabil, nu…nu e promisiune electorală și nici măcar moft, simt că dacă nu o fac de bună voie, voi fi nevoit în curând.

Tot mai des îmi aduc aminte de o teorie pe care am găsit-o cu prietenii la o bere, TEORIA MANECHENULUI.

Poate peste o zi sau peste o lună, poate peste un an sau peste ceva timp voi avea ce vreau, sunt sigur că voi avea ceea ce nu am acum. Dar atunci și mansarda mea va fi goală și volanul de la mașină mă va privi în ochi, devin din ce în ce mai sigur că voi împărtăși bucuriile și nevoile singur, așa cum a fost până acum. În pauză îmi voi lega șireturile.

Pe o alee undeva, într-un magazin de lux, patronul a cumpărat un manechen nou, zi de zi treceau oamenii pe alături, îl măsurau cu ochii, apreciau hainele de pe el, era parte dintr-o vitrină de lux. Cineva intra, întreba sau cumpăra hainele. Sezoane la rând a stat la soare, mii de priviri a strâns. A schimbat haine, poziții, vitrine. Dar până la urmă e doar un manechen. A rămas să zacă undeva aruncat în depozit.

De mâine am să îmi calc cămășile, am să le așez cu drag pe umerar, am să fac curat în casă, am să îmi fac și ordine în cap, am să mă așez într-un genunchi, am să îmi strâng șireturile și am să ies din casă, ca să privesc în vitrinile magazinelor manecheni ca mine, singura difernță că ei sunt din plastic.

Zilele astea am înțeles că trebuie să plec din țara asta, m-am convins a câta oară, că nimeni și nimic aici nu mă ține.

Ghetele mele stau lângă ușă, sunt pregătite să plece, rămâne doar eu să mă încalț, să îmi leg șireturile și să plec. Oricum e seară și nici chef nu am. Mâine dimineața va fi o altă zi. Ziua în care șireturile mele vor fi legate.

Single in the rain

E seară și luminile încep să invadeze orașul, se îneacă totul în raze și umbre.

De câteva zile ploaia bântuie orașul. Plouă la lucru, acasă, la cafea. Totul se transformă în ploaie în jurul tău. Ceasul e trecut de ora 23 și plouă liniștit chiar și picăturile de  ploaie așteaptă dimineața. Mergi agale pe aleea de caștani înfloriți, e vânt și petale de flori parfumate iți cad în păr. Vântul se joacă cu buclele tale așezate haotic. Mergi prin ploaie și depeni amintiri, oameni, locuri. Fusta ta alba cu buline negre îți este cel mai aproape de suflet, ești udă până la ultimul fir de ață, pantofii îi ții în mână, te dor picioarele azi. Ești prea obosită, ai niște stări pe care nu poți să ți le explici și nu ai cui să le explici, i-ai spune ploii, dar ea știe și așa prea multe. Pășești prin apa de pe trotuare, mâinele tale  miros a parfum și a prospețimea ploii, vesta de pe umeri devine tot mai grea, simți cum pe spinare se preling picături de apă, îți este tot mai frig. Plouă peste buzele tale, îți ascunzi mâinile în buzunar. Ajungi la mașină, te urci absentă la volan, pornești mecanic muzica, unde piesele tale preferate trec neauzite. Străbați orașul…mergi spre nicăieri, nu te întorci de nicăieri și nici măcar nu pleci undeva.

Te oprești la semafor, ațintită la lumina roșie…Afară mai plouă, scoți mâna pe fereastră și aerul rece îți suflă în față…

Afară plouă, fereastra de la cameră e deschisă, miroase a frunze, a flori, a parfumul cearșafurilor desenate cu flori verzi. E cald și comod în pat. Te uiți cu jale la dulapul cu haine…A, azi e duminică, azi nu lucrezi, îți ascunzi gropițele din obraji în pernă.

Undeva la bucătărie miroase a cafea…e dimineață, din nou ai visat urât,

zâmbești. Afară încă mai plouă!

Frânturi din Ploaie!

Aseară a plouat și azi va ploua și mâine tot, poate și toată săptămâna, nu-s prea optimiști meteorologii. Azi patul meu comod și cald va fi un loc de exil, azi nu am telefon mobil și nici internet și prea puțin contează ce se întâmplă în jurul meu.

E una din acele zile când viața încetinește și doar ploaia dictează regulile ei, ea ne face agenda!

În casă mea, undeva departe de centrul orașului de îmbulzeală și griji cotidiene, miroase gustos a cafea proaspăt făcută, îmi înhaț ceașca și ies la balcon să admir, să inspir și să simt pe buze gustul ploii.

Totul se începe de la vânt, haotic, frunzele, florile, praful se dezlănțuie într-un dans atât de cunoscut, atât de romantic.

Ea vine pe neașteptat, gonită de nori și puțin îi pasă dacă suntem acasă, la lucru, pe stradă.

Într-un ritm melodios picăturile de apă se sparg de asfalt, de tot decorul urban, nu există loc unde ea nu o sa ajungă.

EA merge undeva în tramvai și privește pierdută în ploaie, încercând să îi găsească începutul. EL își răsuflecă blugii și pășește energic cu ghetele sale prin bălțile de apă, fără gânduri, fără griji, ascultă și dansează în ritm cu picăturile de apă. EA privește prin fereastră, îngândurată și calmă, uneori zâmbește, nimeni nu o vede și nici nu o cunoaște.

Atâția oameni, în diferite ipostaze și doar EA care îi cunoaște pe toți.

Îmi aduc scaunul mai aproape de ușa balconului și cu greu îmi mut măsuța din sufragerie, pe care de ieri au mai rămas niște foi, creioane, stilouri. Citesc frânturi de text ce le-am scris la lumina lampei în sunetul ploii, aseară:

“Nu poți să descrii ploaia, nu îți ajung nici cuvinte și nici imaginație, ea este un catalizator de stări. De fiecare dată când plouă afară, mințile noastre devin mai lucide, parcă cineva răscolește în sufletul nostru, ca să regăsim stările pierdute în nervii de la lucru, în rutina cotidiană, agățate de un NU pe buzele unei iubiri mai vechi, uitate într-un sertar de la birou, pierdute în tramvai, în vis sau aievea. Cutia de viteze a organismului nostru se defectează, stările se schimbă haotic şi brusc, se amestecă mirosuri, amintiri, fragmente din alte zile, ani! E ziua când mă alint cu un film bun, cu o carte uitată de mult pe polița din bibliotecă. Când plouă, mereu îmi amintesc de dulceața de căpșune pe care o ascund prin frigider și de torta cu frișcă și mere din vitrina magazinului de la colț. De cămășile mele iubite pe care le schimb dintr-un dulap în altulF….  

Impăturesc foaia și o pun alături de altele care își așteaptă rândul lor, când voi avea chef să le recitesc, îmi ascund degetele în mânecile pijamalei mele reiate și dispar cu tot cu gânduri… adorm la masă.

Afară plouă, fereastra e deschisă…picăturile bat la geamul meu, ploaia îşi începe concertul…sala e plină.

Fulgerul luminează cerul înnourat…oamenii merg pe stradă prin ploaie, sunt pe scenă ei, joacă piesa ei, sunt actori, umbre, decor…

Oraşul e pustiu…după fereastră oamenii iubesc, urăsc, se nasc, mor, pleacă, vin, așteaptă, trăiesc, dorm…dorm!

Bordeaux, mai 2009!