Aseară a nins şi azi e acelaşi timp apocaliptic, iar tipele de la TV care prezintă meteo şi au o figura de modele din vestitele case de modă mă preântâmpină că şi mâine va ninge pe tot teritoriul ţării, mai mult în regiunea de nord.
Butonez dezamăgit, televizorul imens de pe perete arată aceleaşi filme care erau difuzate şi cu zeci de ani în urmă, când eram copii şi ne strângeam cuminţi lângă sobă, în casă mirosea a brad şi a portocale, erau sărbătorile de iarnă, era vacanţă.
Cobor agale scările şi cu ochii închişi ca un reflex matinal ajung la bucătărie şi visez la o cafea dulce şi tare, după câteva minute de somn pe scaun simt deja aroma fină de cafea şi încerc să îmi impun creierul să îşi amintească unde am pus zahărul.
Astăzi am ales din garderobă cele mai comode haine, o pereche de pantaloni din bumbac, o cămaşă violetă, şosetele albe. Ceaşca de cafea îmi încălzeşte mâinile, pe canapea stă ghem o plapumă sură în carouri pe care mereu o uit prin casă pe undeva, e moale şi mereu imită formele corpului meu.
Mă ghemuiesc în canapeaua din mijlocul camerei şi mă impun să mă trezesc, butonez în continuare, pe unde concerte, pe unde filme, tot felul de emisiuni bizare. Perdelele filtrează razele solare care încearcă să îmi irite retină, apropo……iarăşi am uitat pe unde îmi sunt ochelarii, dar îmi este prea bine şi prea lene să mă scol să îi caut.
E linişte, atât de linişte în casa mea, doar televizorul bruiază tăcerea şi bradul care îşi schimbă luminiţele îmi dă o senzaţie stranie de deja vu. Tot felul de globuri şi jucării care atârnă pe ace şi în care se reflectă culorile iernii. Închid visător ochii şi îmi amintesc de sărbătorile de iarnă, atunci când eram copii, atunci când era atât de greu de trăit doar din salariul tatălui meu, cadourile pe care le aşteptam de la un moş care venea când dormeam, acea sinceritate săracă care mă făcea fericit.
Dar copilăria trece, sărbătorile rămân. Mă gândesc ce am să fac azi, telefonul mobil stă pe undeva pe la bucatărie deconectat, doar sunt în concediu şi nimeni şi nimic nu mă poate trezi din această dulce zi de lene şi plăcere de sâmbătă dimineaţa, în ajun de anul nou. Mă motivez rapid şi încep să îmi împăturesc hainele din dulapuri, încerc să găsesc prin lucrurile din sertare ceva din viaţa trecută, găsesc poze vechi şi cadouri din anii precedenţi, o carte de Petre Popescu, un ceas care nu mai merge demult şi o pereche de ochelari stricaţi. Câte amintiri poartă aceste lucruri inutile, pe care nu am putere să le arunc.
E deja ora trei şi mişun prin casă ca un nebun, de dimineaţa îmi face din ochi căminul din salon, care de atâta timp nu a văzut foc. Îmi pun o scurtă şi trag o fugă prin zăpada de afară după lemne, după 20 de minute de chinuri şi nervi reuşesc să aprind focul, lemnele ard cu o pară roşietică, miroase a foc, stau rezemat de scaun şi ascult cum trosnesc lemnele, cât de dor îmi era de acest sunet. Cotrobăiesc prin barul de la bucătărie şi găsesc o sticlă de coniac pe care tata mi-a făcuto cadou de paşte. Îmi torn un păhar plin cu vârf şi mă aşez lângă foc, acolo unde timpul nu se măsoară în minute sau ore, unde nu există nimeni în afară de mine, sorbesc din băutură, păharul e aproape pe jumătate plin.
Tresar de la sunetul soneriei de la uşă, mă pornesc pe lângă canapea, trec pe lângă brad, şi cobor pe scări… La uşă eşti tu, miroşi gustos a mere şi zăpadă, gropiţele tale din obraji sunt colorate de gerul de afară, buzele sunt ascunse după fularul tău alb, parcă ai cristale de fulgi în ochii tăi căprui, radiezi de fericire şi îmi sari brusc la gât. Te aşez cuminte pe scaun şi aduc sacoşele, unde sunt cadouri, învelite în hărtii prea colorate. Azi iar ai venit mai târziu de la lucru.
E deja noapte afară, fulgii nu contenesc să spargă văzduhul, cadourile sunt sub brad, tu dormi ghemuită pe canapea cu telecomanda în mână. În casă miroase a zăpadă şi a mere… e iarnă…şi undeva la televizor se aude un cântec demult uitat!
